Bogdan Dragan

Carpfishing Story

Totul a început în 2005, când l-am cunoscut pe Andrei Vlădeanu. Nu mai are rost să vă spun cine este Andrei și ce a făcut el pentru carpfishingul românesc și nici ce făcea el la vremea respectivă. Cum nu cred că mai are rost să vă spun că la acea vreme, în cazul în care căutai cuvântul carpfishing în DEX, dădeai de numele lui Andrei. L-am cunoscut în 2005, când l-am rugat să îmi vândă un sonar câștigat la un concurs organizat de revista „Aventuri la Pescuit”. Pescuiam de plăcere și luam acasă tot ce prindeam. Atunci erau câteva locații unde prindeam destul de bine ciortan, una dintre acele locații fiind lacul Ilfoveni. Aveam 19 ani. De ziua mea, ai mei m-au întrebat ce îmi doresc și le-am răspuns că un set de trei lansete și mulinete profi. Având în vedere că tatăl meu avea un butic situat chiar lângă magazinul Senzor, s-a dus să achiziționeze de acolo acel set. Așa s-a cunoscut cu Andrei, urmând ca și eu să-l cunosc prin intermediul tatălui meu. După ce l-am rugat să mă ajute cu vânzarea sonarului, nu am mai trecut o bună bucată de timp pe la magazinul Senzor. Până într-o zi când m-am încumetat să mă duc să cumpăr o aromă de căpșune (Strawberry Jam) de la SBS. Deh, citisem și eu în reviste că e mai bine să pui ceva aromă în porumbul cu care pescuiești. Dar mai greu cu achiziția, pentru că la vremea respectivă o aromă de 50 ml de la SBS costa destul de mult și nu era accesibilă pentru toată lumea. Poate o să vi se pară amuzant ceea ce scriu eu, dar credeți-mă pe cuvânt că așa era. Ajuns la magazinul Senzor, Andrei mă vede și mă întreabă ce fac cu aromă respectivă. Porumb pentru pescuit, zic eu! Unde te duci? La Ilfoveni, zic eu, foarte entuziasmat de perspectiva viitoarei partide. După câteva minute se aude: „Nu vrei să mergi cu mine la Tâncăbești, la un pescuit de trei zile după dulap?” Nu mai țin minte exact dacă a folosit termenul „dulap”, dar cam așa a sunat. Instant, am simțit furnicături prin corp, deoarece știam și auzisem de balta Tâncăbești și de trofeele care zăceau acolo. Dar îmi era cam frică să nu mă fac de ras și nici nu mai stătusem trei zile non-stop pe baltă până atunci. Stau și analizez bine situația, îmi iau inima în dinți și zic: „Hai că merg!” După câteva detalii stabilite cu Andrei, plec spre casă și, de atunci până când am plecat, vă jur că nu știu cum am dormit. Aproape că nu îmi venea să cred ce mi se întâmplă. Mergeam cu cel mai bun pescar de crap din țară la o partidă de pescuit pe cea mai bună baltă din România.

A două zi am fost chemat de Andrei să facem boilies. Pfff… zic eu… stai să vezi că eu nu am mai pescuit la boilies până acum. Ce mă fac? Măcar pescuisem la porumb cu fir de păr. Mai știam cât de cât cu ce se mănâncă. Facem boilies a doua zi, undeva la 3-4 kg, poate mai puțin de atât și eram gata. Și, da, la vremea respectivă 3 kg de boilies erau ok pentru o partidă de trei zile de pescuit. Chiar multe, ar fi zis unii! Cu chiu, cu vai au trecut acele zile, care mi s-au părut a fi o eternitate, și am ajuns la Tâncăbești cu Andrei. Când am intrat pe baltă m-au trecut niște fiori și am avut niște emoții pe care în ziua de azi nu le mai simt. Pot spune chiar că le simt lipsa. Acele emoții le-am mai simțit acum trei ani, când am pescuit la Rainbow în Franța. Și sper să le simt din nou în 2018, când voi merge din nou acolo.

Tâncăbeștiul era sălbatic în 2005, malurile nu erau amenajate, plaurii erau fixați natural, peisajul era de vis. Andrei rezervase standul Avicola. Nu erau alte standuri în dreapta. Era ultimul! Și ce stand rezervase… Ulterior am aflat că era unul dintre cele mai bune standuri de pe lac din cauza plaurului plutitor pe care îl avea în față. Am început pescuitul și bineînțeles că primele zece lanseuri ale mele au fost în plaur, spre deliciul și amuzamentul lui Andrei. Bineînțeles că au început și îndoielile mele. Ce căutam eu acolo? Colac peste pupăză, îl văd pe Andrei că pregătește un snowman, cu boilies de fishmeal și pop-up de fructe. Ce face ăsta? zic eu. Pune pop-up de fructe cu boilies de fishmeal? Parcă citisem că trebuie să fie la fel… pop-up-ul și boiliesul… ori de fructe amândouă, ori fishmeal. Ceva nu e bine… Îl întreb pe Andrei și îmi răspunde că asta e ultima șmecherie în domeniu, dar nu îl cred. Mă gândesc că e puțin nebun și trec mai departe! Începem să pescuim, vine seara și nu avem nicio trăsătură. Încerc să mă adaptez pescuitului la boilies, să nu mă fac de râs în fața lui Andrei. Îl rog să îmi nadească și mie cu cobra, deoarece nu știam să o folosesc, și îmi zice să îmi nădesc singur, să învăț. Bineînțeles că până am reușit să arunc cinci boiliesuri bine am prăpădit cel puțin un kilogram. Totuși Andrei nu mi-a zis nimic… nu m-a certat, nu mi-a reproșat nimic. Vine și seara, tot fără nicio trăsătură.

La un moment dat, Andrei zice că se bagă la somn și mă lasă să am grijă eu de lansete. Ăsta e nebun? zic eu. Ce dracu’ fac eu cu șapte lansete, la fac varză dacă trage vreun crap. Și ăsta se culcă… și mă lasă pe mine cu atâtea lansete… nu îi este teamă că le rup? Deja aveam în cap o groază de întrebări fără răspuns. Andrei se bagă la somn și eu rămân de pază. Nu cred că trec două ore și unul dintre senzori scoate un zgomot lung, iar unul dintre tamburi începe să se învârtă. Nu știu cum am ajuns la lansetă și nici nu știu cum am înțepat și făcut drilul, dar după câteva minute în minciog a poposit un superb crap comun de vreo 7-8 kg. Era cel mai mare crap prins de mine până atunci. Îmi tremurau mâinile și fără să stau pe gânduri îl bag la sac pentru o sesiune foto care avea să urmeze a doua zi. Pe vremea aia, aparatele foto erau cu film, cele digitale abia apăruseră prin State. A urmat o noapte nebună, în care nu am ațipit nici măcar un minut, o noapte în care am reușit să pun pe mal vreo șapte crapi între 6 și 8 kilograme. Pe toți i-am băgat la saci, în ideea să fac cât mai multe poze a doua zi. Dimineață se trezește Andrei și mă întreabă dacă am prins ceva… la care eu răspund: „L-am omorât! Măcel…” La care el zice: „Pe bune, ia să văd ce ai luat?” „Păi, stai să îți arăt…” și scot cei șapte saci din apă foarte mândru… El își pune mâinile în cap și îmi spune: „Ce faci, mai, băiete, cu ciortanii ăștia? De ce i-ai ținut pe toți? Ăștia sunt pești de poză?” Recunosc că nu era reacția la care visam eu… totuși așteptam niște laude.

Nu m-am lăsat ușor și l-am rugat să îmi facă niște poze cu „dulapii” prinși cu o noapte înainte. Andrei îmi spune că stricăm filmul degeaba, că nu o să mai avem poziții pentru crapii adevărați pe care urma să-i prindem. Ce crapi urma să prindem? Pentru mine oricum era de ajuns noaptea dinainte, în care reușisem să pun pe mal șapte pești. Îmi bătusem recordul personal. Era de ajuns. Dar ce a urmat a bătut orice imaginație. În următoarele zile, Andrei mi-a predat prima lecție de pescuit la crap mare. Am reușit să prindem foarte mulți crapi mari. Eu mi-am bătut de cinci ori recordul personal, culminând cu un superb crap comun de 17 kilograme. Crap pe care mi l-am scos singur la minciog, deoarece Andrei nu a vrut să mă ajute. După mult timp am realizat că voia să vadă ce pot și că îmi preda pescuitul la crap, urmând că planurile lui pentru mine să fie mult mai mari. În aceeași partidă de pescuit, Andrei a reușit să își bată recordul personal și să pună pe mal un crap care a cântărit nu mai puțin de 22,5 kilograme. Asta în 2005!!! Asta a fost prima mea partida de pescuit la crap la modul adevărat. Și, dacă și acum o țin minte cu lux de amănunte, înseamnă că m-a marcat.

Au urmat doi ani în care l-am secondat pe Andrei peste tot, fie că era vorba despre partide de pescuit de plăcere, fie că era vorba despre competiții interne sau internaționale. Petreceam mai mult timp cu Andrei decât cu părinții mei, de aceea l-am considerat mereu că un tată. Au urmat concursuri la care am fost runner sau am cărat bagaje, dar asta m-a determinat să devin mai bun și să arăt că merit să pescuiesc în acea minunată echipă care se numea Senzor. Lucru pe care lumea din ziua de azi nu-l mai experimentează… toți vor să pescuiască direct, fără să mai treacă prin anumite etape care cred eu că te formează că pescar. În 2005, Andrei m-a luat la primul campionat mondial, în Belgia, unde echipa națională a reușit să ocupe locul 3 mondial. Acolo am văzut prima dată cu ce se mănâncă un CM. Următorii trei ani au fost cei mai frumoși ani… am reușit să câștig foarte multe cupe cu echipa Senzor și chiar primul meu titlu de campion național din postura de titular în 2007, în echipă cu Tataie (Cristi Mitrea).

Deja se preconiza o carieră pentru mine în acest sport, exact ce urmărea Andrei atunci când m-a luat prima dată la pescuit. După cum spuneam, în 2007 am câștigat primul meu titlu de campion național și am mers la campionatul mondial, care în acel an s-a ținut în Serbia. Acolo am reușit să ocupăm locul 2 și să aducem acasă argintul mondial. Chiar dacă eram bucuros de rezultat, aveam o oarecare dezamăgire, pentru că am pierdut titlul mondial în ultimele cinci minute. Croația a reușit să prindă peștele de care avea nevoie exact cu cinci minute înaintea fluierului final. Acel pește a fost scos dintr-o mare de ierburi, în cele 15 minute suplimentare, după finalul campionatului. Cel mai dezamăgit am fost de rezultatul echipei mele, deoarece noi am obținut cea mai proastă clasare din lotul României. Dacă am fi reușit să mai câștigăm un punct pe sectorul nostru, eram campioni mondiali. Vina ne aparține în totalitate, pentru că nu am mers până la capăt pe nada noastră, cu toate insistențele din partea lui Andrei. Am adoptat o strategie bazată pe un pescuit la intercepție cu o nadă foarte aromată, strategie care nu a dat roade și cu care nu ai cum să câștigi un CM. Dar se pare că toate aceste greșeli aveau să mă ajute în viitor să devin din ce în ce mai bun. Până la urmă, experiența este cea care contează cel mai mult în pescuit și, dacă nu treci prin anumite situații, nu ai cum să le manageriezi corect în viitor. Totuși aveam 21 de ani și eram vicecampion mondial. Cu doi ani în urmă, nici în vis nu aș fi putut să mă gândesc la așa ceva. Din păcate, în 2008, din cauza unor probleme a trebuit să plec de la Senzor și de atunci am fost pe cont propriu. Am avut încredere în mine și am jurat că o să continui și că o să încerc să ajung cel mai bun în acest sport. Dacă aveam să reușesc sau nu, doar timpul îmi putea spune.

În 2008, după plecarea de la Senzor, am pus bazele BD Baits și mi-am deschis un magazin de profil. Tot atunci a luat naștere și boiliesul 220v, boilies care cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Faptul că de trei ani ne ajută la câștigarea de concursuri interne și internaționale, CN-uri și CM-uri, spune tot despre acest boilies. Au urmat doi ani în care m-am concentrat pe magazin și gama de nadă. Am reușit în doi ani să transform acest boilies într-unul foarte echilibrat din toate punctele de vedere și am reușit să aduc în România ingrediente la care mulți doar visau până atunci. În 2009 am experimentat prima oară postura de manager. Am fost rugat de vecinii noștri să merg la CM-ul din acel an, care a avut loc în Franța, iar cum nu puteam pescui, am fost manager. Am reușit o clasare senzațională la acel CM, terminând pe locul patru general. Și până în ziua de astăzi acela a rămas cel mai bun rezultat din istoria echipei naționale a Moldovei. 2010 a fost anul cu cele mai bune rezultate obținute în echipă cu Tudor Cosmin și Ghiță Costin în concursurile private. În acel an am terminat pe podium la absolut toate concursurile la care am mers și am reușit cinci locuri întâi general pe cinci bălți diferite, printre care și Sărulești. Un an senzațional pentru acele vremuri.

 

În 2011, drumurile mele și ale lui Andrei s-au intersectat din nou și am pus bazele lotului NextGen. Un lot de pescari tineri, cu multă experiență, cum îi plăcea lui Andrei să zică. El mereu a luptat pentru aducerea pescarilor tineri în lot și ridicarea valorii pescuitului din țară cu tineret. Mereu a investit în pescarii tineri și mereu i-a ieșit! Acest lot nou format avea să câștige campionatul național din acel an și aveam să mergem în Italia pentru a experimenta prima dată pescuitul la zig rig. Campionatul mondial nu a fost unul foarte reușit pentru noi, din cauza stilului de pescuit diferit de ce eram noi obișnuiți. Cu toate acestea, pescuind la zig rig fără nadă, mai mult la intercepție, am reușit o clasare bună zic eu, un loc șase, obținut prin multă muncă și efort. Tot în acel an lotul NexGen s-a destrămat, dar eu am mers mai departe. 2012 a fost un an liniștit în care m-am concentrat pe atelierul de producție și în care am lăsat-o mai ușor cu pescuitul de competiție. Tot în acel an am închis și magazinul de profil.

Aceasta este povestea mea în câteva pagini, ar mai fi multe de spus, dar probabil ar trebui să scriu un roman. E greu să pui pe foaie 11 ani de pescuit, cu bune și cu rele! Pot să vă asigur că nu mă voi opri aici și sunt foarte curios ce îmi va rezervă viitorul…